Isus, despre esenţa fricii.

La întrebarea Iarei, în timp ce ea și Isus se aflau pe vârful unui munte foarte abrupt, de ce celorlalți care îi însoțeau le este frică, deși El, care este stăpânul tuturor elementelor, se afla alături de ei, Isus îi răspunde:

 
”Vezi, acestea sunt produse de măruntaiele lumii vechi, care nu a fost încă înlăturată! Dacă aceasta ar fi întru totul înlăturată din ei, așa cum este la tine, lor nu le-ar mai fi frică și nici nu li s-ar mai putea face frică, pentru că spiritul este suficient de puternic pentru a supune întreaga natură. Vezi, acum ne aflăm pe creasta unui munte pe care nu a mai ajuns vreodată omul! După cum vezi, versanții sunt pe toate părțile atât de abrupți încât ei nu pot fi escaladați pe cale obișnuită. Chiar tu ai văzut că nu mai exista nicio posibilitate de a urca pe versanții verticali după ce am parcurs jumătate din drum folosindu-ne de puterile noastre. Căpitanul și ceilalți au întrebat: 'Ce vom face?' Eu însă am urcat împreună cu tine înainte, și ceilalți ne-au urmat fără a obosi niciun pic. Cum de a fost posibil?

Vezi, spiritul din om a făcut ca așa ceva să fie posibil! Eu am trezit spiritul din oameni pentru această perioadă de timp și ei și-au purtat trupurile până aici, pe creastă. Dar, pentru că spiritul lor nu era obișnuit cu o asemenea stare, când i-am lăsat puțin singuri ei s-au retras din nou în trupurile lor, pentru a se odihni, iar sufletele lor s-au umplut de teamă. Dacă spiritul lor ar fi rămas pe deplin treaz în inimile lor, atunci ei nu ar mai fi simțit frica. Spiritul ar fi umplut atunci sufletul cu încrederea cea mai luminoasă și le-aș fi sădit în inimă convingerea că toată natura trebuie să-i fie doar lui (spiritului) supusă! Dar, pentru că așa ceva nu s-a putut petrece pentru o perioadă mai îndelungată, din cauza vechii lumi care, în parte, se mai află încă ascunsă în sufletele lor, ei au fost cuprinși de frica lumească pe care o vezi acum la ei. Sufletul omului își găsește calea înapoi, în carne, dar merge astfel într-o direcție greșită. El poate să meargă însă în direcția bună, spre spiritul care este mereu una cu Dumnezeu, la fel cum lumina soarelui este tot una cu soarele. Dacă un suflet se deprinde cu trupul, care, prin el însuși, este lipsit de viață și care-și primește viața de la suflet pentru o anumită perioadă de timp (dacă nu i se face vreun rău), atunci sufletul se identifică din ce în ce mai mult cu trupul carnal. Dacă sufletul se identifică tot mai mult cu trupul, astfel încât în cele din urmă el devine una cu trupul, atunci el este cuprins de sentimentul decrepitudinii, care este o caracteristică a cărnii. Acest sentiment este teama care-l face pe om, cu timpul, neputincios.

Cu totul altul este cazul unui om al cărui suflet se identifică încă din tinerețe cu spiritul, mergând astfel în direcția cea bună! Sufletul nu se va simți atunci amenințat de nicio distrugere posibilă! Starea lui este identică cu cea a indestructibilului Sine Divin. El nu mai poate cunoaște moartea pentru că s-a unit cu spiritul care este etern și care este un stăpân al lumii vizibile, fizice. Urmarea evidentă, pentru omul care mai trăiește în trup, este faptul că orice teamă rămâne departe de el, deoarece acolo unde nu există moarte, nu există nici frică! Din această cauză, oamenii trebuie să aibă cât mai puține griji pentru lucrurile lumii și trebuie să se preocupe doar de unirea sufletului cu spiritul și nu cu trupul! Ce-i folosește omului că toată lumea este la picioarele trupului său, dacă sufletul lui este foarte tare rănit? Întreaga lume, tot ceea ce vedem de jur împrejurul nostru, va trece, dispărând asemenea scurtei frumuseți a baloanelor de săpun care se sparg. Chiar și cerul și toate stelele lui vor dispărea atunci când le va veni vremea. Singur spiritul va rămâne etern, la fel ca fiecare cuvânt al Meu.

Este deosebit de greu să vii în ajutor oamenilor care se deprind prea mult cu lumea, devenind una cu ea. Ei cred că viața lor depinde și este una cu lucrurile trecătoare ale lumii și de aceea calea spirituală devine, în cele din urmă, de nepătruns pentru ei! Iar dacă te apropii de ei pe căile naturii sau ale lumii, nu-i ajuți absolut deloc, ci doar îi încurajezi să se îndrepte și mai repede spre judecata lor și, astfel, spre moartea sufletelor lor! Aceia dintre oamenii lumii care vor să-și salveze sufletul, trebuie să facă eforturi uriașe și să înceapă să se lepede pe cât posibil de toate lucrurile lumești. Dacă fac aceasta cu sârguință și zel, ei se vor salva și vor obține viața veșnică. Dacă nu o vor face însă, ei nu vor mai putea fi ajutați în niciun fel, decât printr-o imensă suferință care să vină din partea lumii. Astfel ei vor învăța să disprețuiască lumea și strălucirea ei și își vor întoarce fața spre Dumnezeu, începând să caute scânteia divină din ei și identificându-se tot mai mult cu aceasta. Eu îți spun ție: fericirea lumii este moartea sufletului!”

(Marea Evanghelie a lui Ioan, vol. 2, cap. 132, 5-13)

Postare preluată de pe pagina de Facebook Jakob Lorber, Noile revelații ale lui Isus